Adauga un comentariu
Sau cum să calci pe rake fără să te miri de durere...
Dinamo București, clubul nostru iubit, care face din retrogradare un hobby și din conducerea slabă o artă. Echipa noastră, pe cât de îndrăgită, pe atât de ghinionistă, pare să urmeze acel vechi proverb românesc: „Dă-i un băț și se va lovi singur cu el în cap”.
Conducerea – Un spectacol de marionete fără spectatori
Să începem cu conducerea, Palade si Tontu', acea splendidă orchestră fără dirijor. La Dinamo, deciziile se iau cu o viteză care ar face invidioasă chiar și melasa. Pare că strategia de bază este „Cine se trezește mai târziu, decide mai rău”. Și, așa cum spune și un alt proverb, „Câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia” – numai că aici, „drumul” pare să fie un cerc vicios și „grija” o absență notabilă.
Ei par sa fi adoptat moto-ul „Capra sa fie sanatoasa, ca laptele vine de la sine”. Intr-un mod aproape comico-tragic, fiecare decizie manageriala pare a fi un exemplu clasic de „Ce ti-e si cu oile, daca nu-s ale tale”.
În teatrul absurdului care este managementul actual, avem în rolurile principale pe Voicu și Nicolescu. Aceștia par să interpreteze perfect partea „Nu ne-am născut în locul potrivit la momentul potrivit”, sunt abonați la deviza „să nu lăsăm pe nimeni să ne strice răul”. În timp ce fostele glorii ale clubului, precum Lupescu, sunt gata să se implice și să aducă o schimbare, conducerea actuală pare să le trimită invitații la un bal mascat unde toată lumea știe că masca e doar de formă. „Mulțumim, dar ne descurcăm noi să ne scufundăm și fără ajutor!” pare să fie replica favorită în acest spectacol tragicomic. Oare ce-ar zice un spectator? Probabil ceva de genul: „Fără cap, nu te poți pieptăna”, și cu siguranță Dinamo ar avea nevoie de mai mult decât un haircut pentru a-și rezolva problemele actuale.
Recrutările – Mai multe rateuri decât la poligon
Când vine vorba de transferuri, stăm mai bine la teorie decât la practică. Clubul pare să colecționeze jucători cum colecționează unii timbre – nu neapărat pentru valoare, ci mai degrabă pentru a umple un spațiu gol. De parcă ar fi luat prea în serios zicala „Nu lăsa pe mâine ce poți face poimâine”. Din echipă nu lipsesc "vedete" ca Adnan Golubovic, care strălucește între buturi sau Astrit Selmani, care încearcă să redefinească atacul, dar parcă totul se pierde în traducere. Aceasta abordare „optimista” a recrutarilor pare sa sugereze ca la Dinamo exista o confuzie intre a aduna talent si a aduna numere. Recrutările se fac cu speranta ca „din multe, ceva bun o sa iasa”, ignorand faptul ca „nu toate cele stralucitoare sunt aur”.
Tacticile – Un labirint fără ieșire
Strategia pe teren? O combinație între „Ba pe-a mă-tii!” și „Unde dai și unde crapă”. E ca și cum tactica ar fi decisă printr-un joc de „Nu te supăra, frate!” unde, evident, mereu ne supărăm și pierdem. „S-a dus ca sarea în ochi” ar descrie perfect fiecare încercare de a pune presiune pe adversari, deși jucători ca Georgi Milanov și Eddy Gnahore fac eforturi herculiene la mijlocul terenului.
Dacă Dinamo ar fi avut un manual despre cum să alegi antrenori, sigur Kopic nu ar fi fost în el. Despre Kopic s-a zvonit că ar putea fi salvatorul echipei, un nou început. Dar, pe măsură ce meciurile treceau, a devenit clar că „lumina de la capătul tunelului” era doar un tren care vine din față. Suporterii, cu speranțe inițial ridicate, acum își pot doar aminti cu ironie: „Nu tot ce zboară se mănâncă”. Mai mult magician decât antrenor, a dat dispărute speranțele de succes aproape la fel de rapid pe cât le-a creat.
Suporterii – Fidelitate în ciuda furtunii
Dar să nu uităm de suporteri, oameni minunați care, în ciuda tuturor dezamăgirilor, își văd de echipa lor ca moscalii de turta dulce. Suntem toți la meciuri strigând „Hai Dinamo!” cu aceeași pasiune cu care unii ar spune „La anul și la mulți ani!”. Este trist, dar admirabil.
Concluzie – Ironie și speranță
În concluzie, Dinamo nu doar că „aleargă după cai verzi pe pereți”, dar pare să și creadă că asta e o strategie viabilă. Clubul ar putea să pună mâna serios pe carte, sau mai degrabă pe minge, și să încerce să învețe din greșeli, în loc să se mulțumească cu rolul de victimă a propriilor decizii.
Dar, în spiritul acelui etern optimism care ne caracterizează, să sperăm că „după furtună iese soarele”. Poate că, într-o bună zi, Dinamo va învăța să meargă pe picioarele sale fără să mai calce pe rake. Până atunci, suntem tratați cu un spectacol de comedie involuntară, în care fiecare meci este un episod nou din serialul „Cum să nu conduci un club de fotbal”.
Anul viitor, ne putem abona la un nou sezon de aventuri în Liga a doua, unde „avem mai multe șanse să câștigăm... ceva”. Și în timp ce echipa își pregătește săniile pentru o coborâre lină pe panta retrogradării, situația financiară bate pasul pe loc. Da, Dinamo încă dansează tango-ul insolvenței, un dans lent, plin de pași greșiți și promisiuni că „în anul 2028 ne facem bine”. Așadar, să ne încălzim vocile pentru încă un an de „Hai Dinamo!”, în timp ce visăm la zile mai bune și la conturi mai pline.
